Primele semne ale unui ficat cu probleme

Ficatul nostru cel de toate zilele / Foto: PhotoXpress

Ficatul este considerat “un organ tacut”, care nu produce simptome evidente, cu toate acestea existand cateva semnale care indica aparitia unei afectiuni a ficatului. Care sunt semnele care indica anumite probleme la ficat?

Semnele unui ficat gras alcoolic (ciroza hepatica)

Alcoolul poate fi considerat factor cauzal al ficatului gras alcoolic in momentul in care consumul zilnic de alcool pur depaseste 20 de grame la femei si 30 de grame la barbati. Cand ficatul este supus zilnic acestui supraefort de a procesa o cantitate mare de alcool, functiile sale au de suferit. Factorul major de risc este in acest caz alcoolul in stare pura. Indicatorii care trebui urmariti sunt pierderea rapida in greutate, malnutritia, senzatia de oboseala, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX.

O forma mai severa a hepatitei alcoolice determina simptome cum sunt starea generala proasta, icter (ingalbenirea pielii, cauzata de cresterea nivelului bilirubinei) si, uneori, durere in zona ficatului.

Semnele hepatitei cronice

Atunci cand hepatita se manifesta pe o perioada mai lunga de sase luni, boala este catalogata drept cronica. In cazul acestei afectiuni, ficatul ramane inflamat chiar si in lipsa altor simptome. Astfel, exista cazuri in care oamenii au hepatita cronica de peste 20 de ani, fara primeasca acest diagnostic.

Intrucat cauzele hepatitei cronice sunt multiple (consumul excesiv de medicamente, instalarea virusurilor A, B, C sau D si ficatul gras), simptomele sunt extrem de variate, de la astenie fizica si icter persistent, la reactii autoimune aparent necorelate precum: artrita, dureri articulare si leziuni cutanate.

Semnele unui ficat gras nonalcoolic (steatoza hepatica)

Nivelul crescut al colesterolului si obezitatea constituie doi dintre cei mai importanti factori de risc pentru un ficat cu depuneri excesive de grasime. Indicatorii importanti in acest caz sunt oboseala excesiva necorelata cu odihna cotidiana, pierderea nejustificata a poftei de mancare si implicit in greutate, precum si durerile abdominale.

Un factor major de risc in cazul steatozei non-alcoolice este si rezistenta la insulina. Aceste semne ale steatozei hepatice sunt insotite de inflamatie, ce semnaleaza momentul in care boala se declanseaza.

Ficatul gras non-aloolic este diagnosticat atunci cand mai mult de 10% din ficat prezinta depuneri adipoase (de grasime, n.r.). Boala poate progresa spre ciroza si chiar spre hepatocarcinom (cancer al ficatului).

Ficatul gras este asociat si cu diabet, hipertensiune, obezitate si trigliceride crescute in sange, un nivel ridicat al colesteroului daunator si un nivel mic al colesterolului benefic. In tratamentul ficatului gras, primul pas spre vindecare este modificarea alimentatiei, astfel incat corpul sa metabolizeze rapid grasimile ingerate.

Tratamentul steatozei hepatice non-alcoolice se bazeaza in principal pe modificarea stilului de viata, alimentatiei nesanatoase, dar si pe vizite la medic pentru efectuarea unor analize de rutina, in special in cazul femeilor, unde sindromul ovarelor polichistice este un factor mare de risc corelat cu steatoza hepatica.

O masura pentru pacientii cu probleme hepatice este mentinerea unei alimentatii bogate in proteine si cu continut scazut de grasimi si glucide, in care consumul de grasimi saturate este inlocuit cu cele nesaturate din peste, ulei de masline, nuci.

De asemenea, este utila includerea in dieta zilnica a fructelor si legumelor cu rol antioxidant precum sfecla rosie, varza de Bruxelles, conopida si ardeii grasi, care ajuta si la secretia bilei.

Principalele semne că ficatul suferă şi cele mai importante gesturi care-l protejează

După ce a fost bombardat cu mâncăruri grase în exces şi cu alcool, ficatul are nevoie de o pauză, spun specialiştii. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ „Ianopauza“ sau ce beneficii ai dacă nu pui gura pe alcool toată luna ... Virusul hepatitei E se răspândeşte în Europa. Ce trebuie să ştii despr... Oboseala nu dă hepatită, ci hepatita dă oboseală. Poveştile celor care... În general, pentru că ficatul are dimensiuni foarte mari, atunci când prezintă un număr mic de leziuni, nu se manifestă. În general, atunci când apar simptomele, afecţiunile ficatului au evoluat. Astfel, majoritatea persoanelor cu boli de ficat ajung la spital în faze avansate ale bolii, avertizează specialiştii. Îţi poţi da seama că ficatului nu-i merge bine dacă: Digestia este lentă şi dificilă. Ai senzaţia de greutate în stomac după masă. Simţi nevoia să dormi după ce ai mâncat. Nu ai poftă de mâncare la micul dejun. Ai limba încărcată şi acoperită cu o substanţă albicioasă. Îţi miroase gura. Suferi de reflux gastroesofagian. Ai tenul foarte palid, chiar cu o nuanţă gălbuie. Albul ochilor are o tentă gălbuie şi ai cearcăne pronunţate. Ameţeşti des şi ai senzaţie de greaţă. Ai somnul agitat. Rănile ţi se vindecă foarte greu. Suferi de artrită, reumatism sau de gută. Gesturi care protejează ficatul Pentru ca ficatul să funcţioneze la parametri optimi, îi poţi da şi tu o mână de ajutor. În primul rând, dieta ta trebuie să excludă sau, dacă nu este posibil, să conţină în cantităţi limitate alimente greu de procesat (grăsimi, prăjeli, dulciuri concentrate). Un alt lucru important pe care trebuie să îl faci pentru a proteja ficatul este să nu iei medicamente la voia întâmplării. Există cazuri în care dezavantajele medicamentelor asupra ficatului sunt infime în comparaţie cu beneficiile lor în ceea ce priveşte recuperarea stării de sănătate. Aşadar, se recomandă administrarea tratamentelor medicamentoase numai cu acordul medicului, mai ales în cazul copiilor şi vârstnicilor. Unul dintre cele mai simple gesturi pe care le poţi face pentru a feri ficatul de boli este să respecţi regulile de igienă. Prin urmare, medicii îţi recomandă să te speli cu apă şi cu săpun după ce mergi la toaletă şi nu numai. Şi fructele şi legumele trebuie spălate foarte bine înainte de a fi consumate, pentru a evita introducerea în organism a unor substanţe chimice cu care acestea au fost tratate sau a unor bacterii şi virusuri care se transmit prin intermediul mâinilor murdare. Tot pentru a proteja ficatul, dar şi pentru a preveni alte boli grave la nivelul celorlalte organe, specialiştii atrag atenţia asupra importanţei contactului sexual protejat cu prezervativ, renunţării la fumat şi limitării consumului de alcool. Nu mânca seara târziu! Potrivit specialiştilor în cronobiologie, între orele 1 şi 3 dimineaţa, ficatul este foarte activ. De aceea, este indicat să nu-i dăm de lucru luând mese grele la ore târzii în noapte. În caz contrar, activitatea intensă a ficatului ne va tulbura somnul şi, prin urmare, ne vom trezi foarte obosiţi dimineaţa. În schimb, momentul de relaxare a ficatului este între orele 13 şi 15. Cafeaua reduce toxicitatea alcoolului Un studiu efectuat pe un eşantion de 125.000 de persoane a scos la iveală că o ceaşcă de cafea pe zi reduce efectele negative ale consumului de alcool asupra ficatului. Conform cercetătorilor de la Divizia de Cercetare Oakland din California, cafeina ajută la eliminarea etanolului acumulat la nivelul ficatului în urma consumului zilnic de băuturi alcoolice. Mişcarea „slăbeşte“ ficatul gras Cea mai frecventă afecţiune hepatică cronică este steatoza hepatică sau ficatul gras. Apare din cauza alimentaţiei nepotrivite şi a consumului exagerat de alcool. Oamenii de ştiinţă de la Serviciul Zonal de Sănătate din Sidney au efectuat un studiu ale cărui rezultate au demonstrat că 150 de minute de exerciţii fizice pe săptămână au dus la o ameliorare a indicilor hepatici. Testele care îi depistează punctele slabe Bilirubina (produsul de degradare a hemoglobinei). Creşte în hepatita acută sau cronică, în ficatul gras alcoolic, în ciroza hepatică colestatică sau în anemii hemolitice. Amoniul (produsul de degradare a proteinelor). Un nivel crescut semnalează o ciroză hepatică. Albuminele (proteine produse de ficat) au o concentraţie scăzută în afecţiunile hepatice severe (ciroza), dar şi în bolile de rinichi. ALT (GPT) (o enzimă hepatică) are rol în metabolismul proteinelor. Creşte în cazul distrugerii celulelor hepatice (hepatită acută sau cronică, ciroză, cancer, ficat gras alcoolic). AST (GOT) (enzimă cu rol în metabolismul aminoacizilor) creşte în aceleaşi condiţii ca ALT. GGT (enzimă). Un nivel crescut se înregistrează în hepatită, ciroză, cancer şi în ficatul gras. Fosfataza alcalină (enzimă ce se elimină prin bilă) creşte în icterul mecanic (obstrucţia fluxului biliar către tubul digestiv). Protrombina (substanţă proteică produsă de ficat) scade în ciroză şi în hepatita acută severă.

Citeste mai mult: adev.ro/myzog0

Cele mai frecvente boli cardiovasculare

1. Cardiopatia coronariană

Cardiopatia coronariană este una dintre cele mai frecvent întâlnite boli ale inimii. Sângele poate circula liber printr-o arteră coronariană sănătoasă facilitând alimentarea inimii cu sângele bogat în oxigen de care are nevoie.

Nivelele ridicate de colesterol și tensiunea sangvină sau fumatul pot deteriora interiorul arterelor rezultând într-o acumulare de palcă pe interiorul pereților arteriali și blocând fluxul ușor al sângelui. Această situație semnalează debutul cardiopatiei coronariene.

Cu cât placa se acumulează în arteră, cu atât mai îngustă devine artera reducând și mai mult cantitatea de sânge ce irigă inima. Acest lucru face ca inima să fie lipsită de oxigen și cauzează dureri în piept.

O arteră îngustată blocată complet de cheagul de sânge rezultă într-un atac de cord (infarct miocardic). Lipsa oxigenul îmbogățit cu oxigen duce la vătămarea permanentă a mușchiului inimii.

2. Atacul de cord

Un atac de cord debutează cu blocarea arterelor coronariene sau a ramurilor acestora ce alimentează inima. Acest fapt duce la vătămarea ireversibilă a mușchiului inimii sau la un atac de cord fatal. Atacurile de cord sunt cele mai grave dintre toate cardiopatiile ischemice.

Există doi factori majori ce cresc riscul de atac de cord: „riscurile ce nu pot fi modificate” și „riscurile modificabile„. Riscurile ce nu pot fi modificate includ factorii genetici, vârsta, și statutul de bărbat. Bărbații și persoanele a căror membrii de familie au antecedente de atacuri de cord la vârstă tânără sunt mai expuse pericolului. Riscul crește de asemenea odată cu vârsta.

Al doilea grup de factori de risc este cel al „riscurilor modificabile”. Reducerea acestor factori de risc depinde total de eforturile individului. Fumatul, presiunea sangvină ridicată (hipertensiunea), diabetul, nivelul mare al grăsimilor din sânge, și obezitatea sunt toate incluse în acest grup.

Simptomul primar al atacului de cord este durerea în piept. În cazurile clasice de atac de cord, această durere este acută și zdrobitoare. Intervenția rapidă este extrem de importantă în cazul atacurilor de cord iar cunoașterea acestor simptome permite individului să solicite asistență medicală fără întârziere.

3. Bolile valvelor cardiace

Inima are patru valve care se deschid și se închid în continuu, întotdeauna. Deschiderea și închiderea incorectă a valvelor poate rezulta în boli ale valvelor cardiace.

Bolile valvelor pot fi congenitale sau pot apărea în urma reumatismului infantil ori a calcifierii la vârstă înaintată.

Afecțiunile pot diferi în funcție de valva afectată de boală. Simptomele încep să apară pe măsură ce afecțiunea se acutizează. Acestea sunt în general extenuarea, instalarea rapidă a oboselii, palpitațiile, senzația de blocaj, lipsa suflului, și picioarele umflate ce semnalează un edem în corp.

Înainte de orice tulburări, bolile de valvă pot fi diagnosticate întâmplător în cadrul controalelor de rutină, atunci când medicul aude un murmur al inimii. Pe măsură ce tulburările sporesc, diagnosticul poate fi pus cu ajutorul unor tehnici speciale de diagnostic; electrocardiografia, radiografia pieptului, ecocardiografia și cateterizarea inimii.

4. Aritmiile

În cazul aritmiei, problemele apar ca rezultat al ritmului bătăii inimii. Cu toate că artimiile sunt în general întâlnite la pacienți cu afecțiuni cardiace deja existente, ele pot apărea și la persoane ce nu au probeme de sănătate.

Unele persoane nu sunt la curent cu faptul că au astfel de probleme și vor fi diagnosticate în decursul unui control de rutină, sau în urma unei electrocardiografii efectuate pentru alte motive. Totuși, un număr mare de pacienți își consultă medicul acuzând palpitații, bătăi neregulate ale inimii, sentimentul unei senzații neregulate în piept, o senzație de vid, amețeli, leșinuri, o reducere a capacităților motorii, lipsa suflului.

5. Endocardita

Endocardita este inflamația microbiană a stratului interior al inimii denumit endocard care implică de asemenea și valvele inimii. Simptomele pot fi diferite în funcție de partea inimii care este infectată și tipul de bacterie ce cauzează infecția.

Pacienților le sunt administrate antibiotice intravenos timp de cel puțin 4-6 saptămâni. Chirurgia este o opțiune în insuficiența cardiacă cauzată de endocardită sau la momentul expulziei cheagurilor de sânge.

Este extrem de important ca endocardita să fie tratată. Pacienții cardiaci în special au nevoie de protecție specială.

6. Cardiomiopatiile (Bolile mușchiului inimii)

Definite de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) în 1995, cardiomiopatiile sunt bolile mușchiului inimii ce rezultă în disfuncția inimii. Cele patru grupe de cardiomiopatii sunt cele ce urmează:

Cardiomiopatia dilatativă
Cardiomiopathia hipertrofică
Cardiomiopatia restrictivă
Cardiomiopatia ventriculară dreaptă (displazia aritmogenă de ventricul drept)

Există mulți factori ce cauzează cardiomiopatiile, inclusiv cardiopatiile coronariene, bolile valvelor inimii, hipertensiunea, infecțiile sistemice, bolile sistemului metabolic, motive genetice și o varietate de otrăviri.

Operațiile chirurgicale pot fi efectuate în circumstanțe în care medicația sau intervențiile nu pot fi implementate.

7. Bolile vasculare majore

Anevrismele aortice abdominale: vătămarea peretelui aortic face ca artera, cea mai mare arteră a inimii să se mărească de 1.5 ori mai mult decât dimensiunea sa originală în zona abdominală. Este cel mai frecvent întâlnită la bărbații în vârstă. Există în general 2-3 cazuri la fiecare 10.000 de persoane.

Persoanele care fumează, au antecedente de anevrism în familie, sunt mai în vârstă sau înalte, sau au arterele blocate, nivele crescute de colesterol, sau boli cronice ale plămânilor și hipertensiune prezintă riscul de dezvoltare a anevrismelor aortice abdominale.

Cel mai adesea, anevrismele aortice abdominale nu prezintă simptome. Această boală este de obicei identificată atunci când pacientul este consultat de medic pentru alte acuze de ordin medical. Aproximativ 25 la sută dintre pacienți pot suferi dureri de stomac temporare sau neîntrerupte.

Anevrismele aortice toracice: Acestea sunt anevrisme ce se formează în aortă la nivelul pieptului. O expansiune localizată de 4 cm este denumită anevrism. 1-1.5 la sută din pacienți cu anevrism toracic au vârsta peste 65 ani.

Pacienții de 65 ani sau mai mult sunt adesea predispuși la boală în ani viitori. Anevrismele toracice pot fi declanșate de disecțiile aortei, anevrisme familiale, boli ale țesutului conjunctiv (Sindromul Marfan), traume, și boli infecțioase.

Anevrismele aortice toracice nu prezintă în general simptome. Anevrismele ample pot cauza dureri în piept, spate și abdomen. Acuzele sunt similare celor ale atacului de cord. Cu toate acestea, alte simptome pot include și disfonia, dificultate la înghițire, tuse sau emesis, și sângerări. Declanșarea subită a acestor simptome poate semnala prezența unei situații de urgență precum ruperea aortei.

Disecția: Disecția aortică este o ruptură a peretelui aortei. Parcursul clinic poate diferi în funcție de localizarea rupturii aortei.

În cazul majorității pacienților, afecțiunea poate fi cauzată de hipertensiune. Ea poate apărea și ca rezultat al diferitelor boli precum anevrismele aortice, boala țesutului colagen, stenoza aortei, coarctația de aortă sau alte proceduri medicale asociate aortei. Simptomele debutează adesea cu o durere subită, acută în zona pieptului și a spatelui descrisă ca fiind similară înjunghierii. Poate fi de asemenea însoțită de acuze precum transpirație, frisoane, amețeli și emesis.

Embolismele periferice: Boala vasculară periferică (BVP) reprezintă îngustarea sau constricția venelor altele decât venele coronariene ce furnizează sânge inimii. Constricția este atât de pronunțată încât la organe nu ajunge suficient sânge.

Diabetul, hipertensiunea pe termen lung, tulburarea metabolismului lipidic pe termen lung, istoric de ateroscleroză (înțepenirea vaselor) în familie, guta, lipsa mișcării fizice, și adicția de nicotină se numără printre factorii de risc.

Cea mai frecvent întâlnită acuză este durerea. Totuși, caracteristicile durerii pot varia: persoanele cu constricție suferă de durere după ce au parcus în mers o anumită distanță. Pe măsură ce constricția crește, distanța ce poate fi parcursă scade. Este de obicei resimțită sub forma unor crampe. Cu toate acestea, durerea dispare după o pauză de 2-5 minute.

Constricțiile venelor (tromboza venoasă): Constricțiile venoase cauzate de un mic cheag în venă pot cel mai adesea să nu prezinte nici un simptom. Cu toate acestea, cel mai mic dintre cheaguri poate pune în pericol viața în funcție de amplasarea sa. Metodele chirurgicale sunt implementate pacienților ce nu răspund la tratamentul medicamentos, care sunt supuși riscului de gangrenă, și care suferă embolii pulmonare intense.

8. Varicele (venele varicoase)

Varicele sunt definite ca dilatarea, alungirea și răsucirea venelor piciorului. Ele pot fi observate la 10-20% din populația occidentală. Posibilitatea apariției varicelor este proporțională cu vârsta. Fiecare a doua persoană cu vârsta peste 50 ani suferă de vene varicoase.

Există 4 tipuri de varice:

Pânza de păianjen: Aceste vene se instalează superficial pe piele. Ele au un diametru de 1 mm sau mai puțin, nu pot fi simțite la atingere și au de obicei culoarea roșie. Ele sunt forme liniare întinse în forma unei stele sau pânze de păianjen și se pot întinde în tot piciorul.
Varicele reticulare: Acest tip de venă varicoasă este dificil de simțit deoarece este ușor umflată pe piele, are un diametru de 4 mm sau mai puțin și culoare albastră.
Varicele venei safene: Acestea sunt varice ce se pot simți și vedea cu ușurință și care formeazăîmpletituri mari de-a lungul safenei mari și mici. Acestea au diametrul mai mic de 3 mm. Pe măsură ce avansează pe sub piele, ele nu modifică de obicei culoarea pielii și doar reflexia verzuie a venei este vizibilă. Umflăturile devin mai pronunțate atunci când pacientul stă în picioare și dispar atunci când persoana afectată ridică picioarele cât timp stau în poziția culcat.
Varicele profunde ale venei cave: Acestea sunt situate în stratul profund al piciorului. Varicele nu pot fi observate pe piele, totși ele cauzează edeme și perturbă circulația în picior.
Aceste sunt mai frecvent întâlnite la femei decât la bărbați, precum și la persoanele cu antecedente de varice în familie. Varicele pot apărea și ca rezultat al obezității, îmbătrânirii, sarcinii, menopauzei, statul în picioare prelungit și tulburări de constricție și de valvă ale venei cave.Cauza exactă a varicelor este necunoscută. Cauza principală este dilatarea venei datorită unei deformări structurale a peretelui venei. Acest flux invers îngreunează întoarcerea fluxului de sânge spre inimă crescând treptat presiunea din venă. Creșterea presiunii continuă să dilate venele creându-se astfel un cerc vicios.Varicele au de asemenea și cauze mai comune. La persoanele ce au vene profunde îngustate, venele superficiale ce transportă 10 la sută din sânge în picioare preiau întregul retur al sângelui venos din picior. Ca atare, diametrul lor crește și dă naștere varicelor.

Boala cronică de rinichi: simptome, complicaţii, prevenţie

Ştiaţi că o persoană îşi poate pierde până la 90% din funcţia renală înainte ca primele simptome care indică boala cronică de rinichi să apară?

Această afecţiune nu ţine cont de vârstă, sex sau rasă. De cele mai multe ori este asimptomatică şi câteodată este diagnosticată în stadii avansate. Boala cronică de rinichi presupune o degradare progresivă şi ireversibilă a funcţiei renale, de aceea prevenirea şi diagnosticarea precoce devin obiective esenţiale.

În România, specialiştii sunt de părere că ne confruntăm cu o creştere a prevalenţei tulburărilor cronice de rinichi, pe de o parte, şi cu o tendinţă de subdiagnosticare a acestora, pe de altă parte.

Bolile renale - simptome şi complicaţii

”Pacientul cu boală cronică de rinichi necesită o abordare pluridisciplinară, datorită complicaţiilor pe care le aduce cu sine. Astfel pentru optimizarea îngrijirii persoanelor cu boală cronică de rinichi este necesar un efort comun al tuturor specialiştilor care intră în contact cu aceştia: medicul nefrolog, medicul diabetolog, medicul cardiolog”, a declarat conf.dr. Cristian Serafinceanu, Preşedintele Asociaţiei pentru Studii Reno-Metabolice şi Nutriţionale şi şef Centru Hemodializă Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice ”Prof.Dr. N.Paulescu”.

Boala cronică de rinichi este asociată de cele mai multe ori cu alte afecţiuni precum hipertensiunea arterială, diabetul zaharat sau obezitatea.

“Boala cronică de rinichi este asimptomatică şi din acest motiv este de cele mai multe ori descoperită şi referită târziu. Acesta este şi motivul pentru care ne confruntăm cu bolnavi ajunşi deja în insuficienţă renală cronică avansată. Trebuie să insistăm pe prevenţie şi pe depistare precoce, deoarece complicaţiile bolii cronice renale sunt la fel de severe. Amintesc aici bolile cerebrovasculare şi atacul vascular cerebral”, a explicat prof. dr. Mihai Voiculescu, şeful Clinicii de Nefrologie şi Medicină Internă din cadrul Institutului Clinic Fundeni.

Specialiştii susţin că o atenţie aparte trebuie acordată şi complicaţiilor renale la pacienţii cu diabet. Aceştia sunt trataţi şi monitorizaţi în Centrul de Hemodializă din cadrul Institutului Paulescu, care din prisma acestui aspect este unic în România. De altfel, Centrul de Hemodializă este printre puţinele din Europa care se adresează exclusiv persoanelor cudiabet şi boală cronică de rinichi.

“Avem aproximativ 6000 de pacienţi cu diabet zaharat pe an, din care 50% sunt din afara Bucureştiului. Dintre aceştia, aproape 1000 prezintă şi complicaţii renale”, a precizat Robert Agafiţei, managerul Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice ”Prof. Dr. N. Paulescu”.

Analize care pot depista boala cronică renală

Numărul cazurilor de boală cronică de rinichi nou descoperite creşte anual cu un procent care variază între 5 şi 10%.

“Boala cronică de rinichi reprezintă o mare dramă pentru că evoluează foarte rapid. De aceea milităm pentru educarea populaţiei în ceea ce priveşte controlul periodic anual şi efectuarea analizelor medicale de bază. Afecţiunea poate fi depistată prin trei analize simple: glicemie, creatinină şi sumar de urină. Recomandăm tinerilor să-şi facă aceste trei analize o dată la trei ani, în timp ce persoanele cu vâste peste 50 de ani ar trebui să şi le facă anual”, a mai adăugat conf. dr. Cristian Serafinceanu.

Bolile renale - prevenire

De asemenea, medicii recomandă controlul regulat al rinichilor, în special fumătorilor şi persoanelor care au rude directe cu boală cronică de rinichi.

Boala cronică de rinichi este o problemă de sănătate publică, implicând costuri considerabile. Tocmai din acest motiv, conf. dr. Alexandru Rafila, specialist în sănătate publică face apel pentru identificarea persoanelor la risc:
“Introducerea în programul de dializă se face destul de abrupt şi asta pentru că nu există un program de predializă. Aici intervine această nouă Asociaţie pentru Studii Reno-Metabolice şi Nutriţionale, care poate oferi reperele de identificare a pacienţilor la risc”.

Boala cronică de rinichi poate fi prevenită prin practicarea unui sport sau a mişcării, menţinerea sub control a nivelului de zahăr din sânge, monitorizarea tensiunii arteriale, însuşirea unei alimentaţii sănătoase şi menţinerea sub control a greutăţii corporale, consumul corespunzător de lichide, evitarea fumatului şi nu în ultimul rând, controlul medical specific al rinichilor.

Perie curatare HAMA 78358